Peisaj de toamna tarzie


Cu frunze care devin usor argintii si ruginii, cu luminile orasului care incep a se aprinde mult mai devreme, cu pasi cat mai repezi spre locul in care ne simtim cat mai confortabil, dar si cu apusuri de soare mult mai rapide, apare domnia sa, toamna…. o toamna cu un peisaj de poveste.

O cadere libera a frunzelor, o stare cat mai nostalgica a oamenilor, flori ce se ofilesc din ce in ce mai repede, zile cat mai scurte si nopti cat mai lungi.

Acum, si fiecare parc parca e devastat de o tornada de frunze, care mai de care mai neuniforme: alungite, rotunde, cu varfuri cat mai despicate si patate de un rosu inchis, ce par a se asterne ca-ntr-un covor fara puls.

Atunci, nu demult, acesti copaci ascundeau razele soarelui, cuprindeau intreaga viata si armonie a trecatorilor, a celor care insufleteau cu zumzetul lor bancile si aduceau parfum, polen si veselie.

Acum, cad foi si file de frunze peste parcul gol, peste drumul lung si agale de pe carari. Cu multe forme ce se-nsira, frunze albe, frunze galbene, frunze negre – un decor in care regretele plang iar!

Departe, pe un drum, nu pare a fi nimeni care sa traga un fum!

Pe afara tot sa stai, pe la geamuri tot sa privesti cum cad picuri de ploaie, si totusi nu e nimeni pe acest drum.

Tarzie toamna e acum, cu toate frunzele care se scutura pe orice drum, totul pare-a fi pustiu si inca ma intreb: oare tu ce-ai vrea sa-mi spui?!

Toamna, toamna, dor de cer senin, de ale soarelui raze calde, oare tu cat ai sa mai tii? Ai fi tu un peisaj din poveste, ai fi tu un anotimp frumos, dar totusi, cu ce ai veni tu catre noi cu un vis cat mai copilaros?